Eva și mărul/ O enigmă

O seară de vară. Doi copii la fel de nebuni la o petrecere undeva în Piața Unirii.
O supă caldă și o gură de aer.
Un chip cunoscut.
În noaptea aceea Eva mușcase din măr și raiul se terminase.
Cunoscusem o altă latură a Clujului.
Oameni stinși pe asfalt. Supradoză.
o realitate perversă în care nu vroiam să cred.

O decizie rapidă
-Hai să vedem răsăritul.

Așa a început căderea.
El mă învățase să fiu prudentă.
Să nu cred în nimic și în nimeni.

”Cristina, nimic nu are sens, trăim într-o iluzie.
Nu există sentimente, ci reacții care se produc în organism. Atât.”
Îmi placea pentru că era altfel. .
Mi-ar fi fost un profesor bun, dar n-a fost decât o experiență efemeră cu implicații de durată.
Știam că minte, dar vroiam să cred că dincolo de cuvinte era un prieten, un om bun și cald.
Dar nu era decât un personaj care-și jucase partea
Curând mi-a aruncat în față scenariul și am înțeles…

Oamenii sunt purtați de vibrații.
Pot merge de la o extremă la alta într-o singură secundă.
Orbi, căutăm în iluzii permanență

Un gust amar și o lecție pe care n-am să le uit

Așa și oamenii pe care-i întâlnești în viața ta, – (sunt), “buni” sau “beasts” depinde deja de percepția ta.

Advertisements

Alegeri

No automatic alt text available.

Am idealizat un om toată viața fără a înțelege prea multe.
Ținusem parte unuia, și alesesem să-l critic pe celalalt.
Am fost un copil fericit până am crescut suficient ca să înțeleg de ce eram blamat.
Nu greșisem nimănui cu nimic.
Mă făceam vinovată doar că pe chipul meu se întâlnea mai mult tata decât mama.
În adolescență dezvoltasem un mic monstru cu care mă izolam în camera mea
Și mă încăpățânam să nu mai ies de acolo.
Mă simțeam mereu jucătorul de rezervă.
Și așa și eram.
Strigam în muțenie.
Plângeam în suflet.
Mă ardea ignoranța și nepăsarea din jur.
Mi-am fixat un punct de evadare.
Vedeam în el o consolare infinită.
Nu știa ce sunt, ce am devenit, cât m-am schimbat.
Nu mă cunoștea.
Au trecut ani mulți până să înțeleg.

M-am uiatat la el în gând și l-am întrebat
-Îți amintești când am mers în clasa întâi?
Dar când veneam acasă plângând că colegii mă tachinează?
Dar când am dat primul meu examen?
Îți amintești când am mers la olimpiadă?
Ori când se făceau adunări de părinți la școală?
Dar mai știi când mi-au înmânat prima diplomă?
Dar când alți oameni m-au aplaudat?
Îți amintești când m-am îndrăgostit prima dată?
Dar când am terminat liceul?
Îți amintești când m-ai condus până la ușa autocarului?
Dar când am trecut de prima sesiune?
Mai știi când am terminat facultatea?

NU, nu știi toate astea pentru că n-ai fost acolo niciodată.
Le-ai fi știut, dar ai ales să fii laș.
Să pleci. Și ai plecat.

La mulți ani!
Semnat: copilul care am fost.

Inimă și suflet

Și apoi el s-a întâmplat
Momentul cel mai memorabil
Un fel de vis ireal care n-avea cum să se întample
Și totuși…

Frații Grime la Londra
Argatu’ la Londra

Cu ochii miciți de emoție intrasem la concert foarte devreme
Scena se umpluse de vibrație
Iar sentimentul acela infinit că ești exact unde trebuie exact când trebuie, mă inundase.
Trăiești atunci și acolo
Sari și simți nimic decât euforia a ceea ce auzi
Respiri greu dar oxigenul are alt gust
Îi vezi, îi auzi, îi simți dincolo de cuvinte
Ai sta acolo o eternitate, cu ochii închiși, cu părul în vânt, sărind tot mai sus

O îmbrățișare straânsă, caldă, și atît de umană
Licurici în priviri
Un infinit de admirație și drag

Fericirea are miros de Carpați
Și ecou de folclor…

 

flow

 

A trip saving my inner being from falling

I’ve realized, I actually love this city
I love getting lost
I love to be alone…
On my own… to be myself without explaining anything to anyone
I love to talk with strangers, and joke, and laugh
I love to listen to others’ conversations in a multitude of languages
I love being the crazy, stupid and childlike myself
I love when I get drunk from one glass of beer
I love spending hours staring at new found buildings
And i love to be drawn in the feeling of NOW

It’s time to widely open my chest and let the air come in
To be the boat led by the wave
And the bird learning to feel  the breeze

And then you don’t feel that lost
Nor that alone
You are just okay with who you are, where you are and when you are…

Flow&fly
oh, soul of mine…

 

”Ne vedem la Cluj,/Să-ți faci în mintea mea culcuș”

 

In camera mea prost luminată visam adesea să revin la umbra copacilor din parcul central
Mă vedeam în hamac legănată de vânt și alintată de soare
Îmi doream infinit să simt gustul covrigilor cu susan și…
Pur și simplu mă voiam la Cluj

Îmi era dor de oameni și străzi
De parcuri, de tren, de serile pe cetățuie
Până și de aerul infect al camerei de cămin

O noapte de nesomn în scaunul înghesuit al autocarului
Ca pe vremea studenției
Cobor cu emoție și dor și zâmbet
Regăsesc omuleții dragi, un pic la fel, un gram schimbați

Abia mai respir la 30°
Simt pământul rece sub tălpi și iarba verde în palme
De ce? Ce e altfel?
Ascult liniștea din jur, pe cea din suflet
Și realizez că n-aș rămâne

Împărțim un volum generos de amintiri
O colecție de experiențe și câțiva oameni speciali

El mă luase în brațe atunci când nimeni nu mă voia
El mă făcuse să trec de propriile-mi limite
El mă învățase să cred că pot, că știu, că voi reuși
Clujul devenise drumul către mine….
Dar, deși infinit de drag, el nu mai e al meu
Îl păstrez în suflet lângă alte povești de iubire…

 

Suntem alții

 

12064071_10203555283121483_1751698076_n.jpg

Cristina, mai nou și Olivia
23 de ani
cu o facultate aproape terminată
posesoare a multor vise, și a nedorinței de a le împlini
Țin un Jurnal, de fapt mai multe
Le țin acasă ascunse, cât mai departe de mine
Le vizitez din când în când
E incredibilă senzația lipsei timpului
Deschid câte unul la nimereală

Cristina, 18 ani
O seară de vară caldă, un drum cu găuri împărțit cu alți 3 colegi de clasă
Printre ei și el, băiatul de care înțelege că e îndrăgostită dar nu vrea, nu poate să-l ierte

Îmi e frică să continui.
Aș găsi sentimente care mi-ar fi străine acum, dar care m-ar răscoli prea mult
Și totuși…

Cristina, 19 ani, februarie-septembrie
E în ultimul an de liceu și e încă îndrăgostită de colegul de bancă, doar că acum o știe și el. Ea e toată o explozie de emoție. El e reținut, prudent. Ea e speriată de orice, nesigură. Prima, e pentru prima dată decisă să lase pe cineva în viața ei, și nu e ușor. Împart banca, orele, drumul spre casă și se opresc zilnic pe pod. Stau acolo ghemuiți unul lângă altul. Par fericiți. Lăsată singură își amintește tot mai des de ea, cealaltă ea a lui care părea perfectă. Eterna comparație. Vulnerabilă, realizând că se atașase de el foarte mult. Îl lasă încet, milimetric să înainteze în cealaltă realitate a ei. Dar e atât de greu . Frustrări. O suferință de altă natură pe care nu o poate explica, împărți ori spune. Uneori ar vrea să fie singură, cu gândurile împrăștiate, fără să se întrebe cum îi stă părul, nu e șifonată, ciufulită…uneori ar vrea să fie ea însăși. Simțise că renunță la prea multe, dar îl iubea. Înghesuială. Gândul acela că uneori doi sunt prea mulți. Ea nu se vedea în rochie albă, cu verighetă pe deget și promisiuni de veșnicie. Era atât de tânără și atăt de dornică să fugă de ea însăși. El nu o învățase cum să rămână lângă el. Începuse să se simtă singură, ignorată. Lui nu-i pasă de detaliile mici care aveau greutate pentru ea. Ea nu înțelegea necesitățile lui. Începuse să-și dea seama cât erau de diferiți. Devenea tot mai goală și nu-i putea spune. Ducea lupte nebănuite de el. Era prea tânără, prea naivă. Și timpul se împărțea între fericiri, îmbrățisări, frici, nerăbdare , frustrări. Alerga-n galop. Visul Românesc. Pentru ea, acolo începea viața. El n-ar fi înțeles-o…De fapt nu o cunoscuse niciodată. Nu avusese nici o idee despre copilul nefericit care încercase să se refugieze în acea relație, să se simtă iubit, protejat și liber, să ofere tot ce avea, dar se lovise de o realitate pentru care nu era pregătit. Așa că a renunțat. El n-ar fi înțeles, pentru că ea n-ar fi știut niciodată să-i explice că dincolo de ei, Cristina era o ruină. Singurul ei refugiu a rămas evadarea în necunoscut… El pur și simplu n-ar fi înțeles.

Închid jurnalul și închid și ochii strâns.
Acum nu suntem decât doi străini.
Revin acasă și le mai regăsesc umbra la pod.
Pe rafturi mai atârnă amintiri și răvașe…
Și e frumos să nu uiți.

slide

_MG_0309.jpg

Bleeding
Scars covered by the Londonese rains
I almost hear the time passing by and leaving noisy sounds in my ears
Escaping?!
But where?!

Only love could make me stay
But there is no love behind this walls
Nor deep into this flash …