See you at Vicky

Victoria station situated almost in the heart of London. Lots of people leave and return everyday. Steps,many steps, sound loudly on the pavement. Old walls whispering Hellos and Goodbyes.
I am slowly passing by evey single morning.
Colours, faces, shapes changing in front of my eyes. People around become characters of amazing stories. Some smile nonchalantly, others are lost in their thoughts.
Rush. Infinite rush. I stop right in the center of the crazy movement.
It could be enough to grab somebody’s hand  and say Hi.
A step separates us from each other. The fear of creating bonds. “Taming”. Let yourself be tamed.

Scared of getting myself be trapped in the narrow box of feelings and then being blamed for not corresponding its size.
Scared of the human nature…of what I’ve become in this whole mess of disappointment, distrust and loneliness.


“To me, you are still nothing more than a little boy who is just like a hundred thousand other little boys. And I have no need of you. And you, on your part, have no need of me. To you, I am nothing more than a fox like a hundred thousand other foxes. But if you tame me, then we shall need each other. To me, you will be unique in all the world. To you, I shall be unique in all the world…”But if you tame me, it will be as if the sun came to shine on my life . I shall know the sound of a step that will be different from all the others. Other steps send me hurrying back underneath the ground. Yours will call me, like music, out of my burrow…”

The Little Prince by Antoine de Saint-Exupéry



Ieși afară în frigul dimineții
Bagi mâinile în buzunare și găsești ghemul încâlcit de cablu.
Și parcă nu mai simți nevoia să le pui.
Să te izolezi, să uiți, să te retragi în lumea ta.
Și parcă ai vrea să te inunde gălăgia străzii,
Să devii parte din ea
Să te pierzi în sunetul orașului.


10 Ianuarie 2018

Cristina, ești un om diferit, special.

Apoi vă apropiați și anume acel fel de a fi diferit e ținta schimbării.
Nu mai ești tu cum erai înainte de doi.

-Hoinăreli târzii? Singură?! Nu, stai, vin cu tine

Și deodată realizezi că mori tu ca să poată exista doi. Dar doi implică uneori prea mulți oameni. Te dizolvi.
Verdele și galbenul devin albastru.


Proxima parada: Embajadores
14th of January, late in the night

The doors of the metro open. The typical sound of the escalators going up and down. Look at them and pick the stairs. Clear is the sky, cold is the wind. I hear the beating of my heart. At 3 steps further, 2 iron doors will open and let me into the world of colors.

My fingers softly running on the walls whispering a goodbye.
Steps lead me to the underground. The dear old images, erased and covered by new ones. Though, the smell of cannabis is still there. The dull sounds still reverberate through the walls. The feeling of wonder, harmony and bliss still fills me.

Behind a door, somebody plays on guitar. Loud voices.

A girl smiling at me and making some space to can get in., 
I look at them all, listen and feel their joy of living. The simpleness of being a human.
Pleasure and pain, sorrow, tragedy, ecstasy brought to the limit of existence.

Amazing people. Black deep eyes, sincere smiles, absolute natural beauty and glow, boys and girls, together.
Singing. Expressing every single note through their gestures, emotions, and dance. Eyes telling lots of stories.

Noise. Pleasing noise.
Dialogues. Kisses and warm hugs.

I stay quietly in my corner, observing and falling in love with this world of delight.
People of different ages simply enjoying each other’s company.

A little wine. Some guitars. Some kind hearts. A few voices.
And maybe that could be enough to make your life meaningful.

Last hours of my 22nd year. I am alive, happy, in La Tabacalera, one of the places I carefully gather into my soul, and amongst stranger that in this right moment I feel closer than anybody else.

Trecutul ne bântuie alt prezent


Mă uit la el și zâmbesc cald.
Încalț papucii. Trag pe mine haina roșie.

Cheia sună în broască și am senzația eliberării
Plec din prezent și mă întorc în trecut

Aeroportul e punctul dintre două destinații
Spațiul unic din afara timpului și a limitelor fizice

Cerul își aruncă culorile peste orizont.
Lasă urme diforme

Cobor în sus
Din cer în raiul amintirilor
Devin o stare, o substanță
Inspir din euforicul moment.
A trecut un an peste Madrid. Peste mine, 22


Treizeci, și unu

În ultima zi din an mi-am amintit de mine însămi.

O stație de autobuz. Goală. O lună sferică. Cerul pătat de nori agresivi.
Așteptând fără a ști când ori dacă va veni. Singurătate și frig.
La mulți ani și fii tare, îmi spusese tata.
Sunt. Eram.
M-am ghemuit toată pe bancă. Îmi venea să plâng dar nu mai aveam energie.
Am închis ochii și m-am îndreptat de spate.
Am realizat atunci că exist …și că există și alții mai puțin norocoși decât mine.

Autobuzul 7 undeva la capătul șoselei. Trecuseră aproape 2 ore.
Ploua. Fredonam în minte o melodie.
”Ploua infernal, și noi ne iubeam prin mansarde”

Iluzia iubirii murise demult.
”Fii tare”, mi-a spus tata.
Sfârșit de an.