”Ne vedem la Cluj,/Să-ți faci în mintea mea culcuș”

 

In camera mea prost luminată visam adesea să revin la umbra copacilor din parcul central
Mă vedeam în hamac legănată de vânt și alintată de soare
Îmi doream infinit să simt gustul covrigilor cu susan și…
Pur și simplu mă voiam la Cluj

Îmi era dor de oameni și străzi
De parcuri, de tren, de serile pe cetățuie
Până și de aerul infect al camerei de cămin

O noapte de nesomn în scaunul înghesuit al autocarului
Ca pe vremea studenției
Cobor cu emoție și dor și zâmbet
Regăsesc omuleții dragi, un pic la fel, un gram schimbați

Abia mai respir la 30°
Simt pământul rece sub tălpi și iarba verde în palme
De ce? Ce e altfel?
Ascult liniștea din jur, pe cea din suflet
Și realizez că n-aș rămâne

Împărțim un volum generos de amintiri
O colecție de experiențe și câțiva oameni speciali

El mă luase în brațe atunci când nimeni nu mă voia
El mă făcuse să trec de propriile-mi limite
El mă învățase să cred că pot, că știu, că voi reuși
Clujul devenise drumul către mine….
Dar, deși infinit de drag, el nu mai e al meu
Îl păstrez în suflet lângă alte povești de iubire…

 

Advertisements

Suntem alții

 

12064071_10203555283121483_1751698076_n.jpg

Cristina, mai nou și Olivia
23 de ani
cu o facultate aproape terminată
posesoare a multor vise, și a nedorinței de a le împlini
Țin un Jurnal, de fapt mai multe
Le țin acasă ascunse, cât mai departe de mine
Le vizitez din când în când
E incredibilă senzația lipsei timpului
Deschid câte unul la nimereală

Cristina, 18 ani
O seară de vară caldă, un drum cu găuri împărțit cu alți 3 colegi de clasă
Printre ei și el, băiatul de care înțelege că e îndrăgostită dar nu vrea, nu poate să-l ierte

Îmi e frică să continui.
Aș găsi sentimente care mi-ar fi străine acum, dar care m-ar răscoli prea mult
Și totuși…

Cristina, 19 ani, februarie-septembrie
E în ultimul an de liceu și e încă îndrăgostită de colegul de bancă, doar că acum o știe și el. Ea e toată o explozie de emoție. El e reținut, prudent. Ea e speriată de orice, nesigură. Prima, e pentru prima dată decisă să lase pe cineva în viața ei, și nu e ușor. Împart banca, orele, drumul spre casă și se opresc zilnic pe pod. Stau acolo ghemuiți unul lângă altul. Par fericiți. Lăsată singură își amintește tot mai des de ea, cealaltă ea a lui care părea perfectă. Eterna comparație. Vulnerabilă, realizând că se atașase de el foarte mult. Îl lasă încet, milimetric să înainteze în cealaltă realitate a ei. Dar e atât de greu . Frustrări. O suferință de altă natură pe care nu o poate explica, împărți ori spune. Uneori ar vrea să fie singură, cu gândurile împrăștiate, fără să se întrebe cum îi stă părul, nu e șifonată, ciufulită…uneori ar vrea să fie ea însăși. Simțise că renunță la prea multe, dar îl iubea. Înghesuială. Gândul acela că uneori doi sunt prea mulți. Ea nu se vedea în rochie albă, cu verighetă pe deget și promisiuni de veșnicie. Era atât de tânără și atăt de dornică să fugă de ea însăși. El nu o învățase cum să rămână lângă el. Începuse să se simtă singură, ignorată. Lui nu-i pasă de detaliile mici care aveau greutate pentru ea. Ea nu înțelegea necesitățile lui. Începuse să-și dea seama cât erau de diferiți. Devenea tot mai goală și nu-i putea spune. Ducea lupte nebănuite de el. Era prea tânără, prea naivă. Și timpul se împărțea între fericiri, îmbrățisări, frici, nerăbdare , frustrări. Alerga-n galop. Visul Românesc. Pentru ea, acolo începea viața. El n-ar fi înțeles-o…De fapt nu o cunoscuse niciodată. Nu avusese nici o idee despre copilul nefericit care încercase să se refugieze în acea relație, să se simtă iubit, protejat și liber, să ofere tot ce avea, dar se lovise de o realitate pentru care nu era pregătit. Așa că a renunțat. El n-ar fi înțeles, pentru că ea n-ar fi știut niciodată să-i explice că dincolo de ei, Cristina era o ruină. Singurul ei refugiu a rămas evadarea în necunoscut… El pur și simplu n-ar fi înțeles.

Închid jurnalul și închid și ochii strâns.
Acum nu suntem decât doi străini.
Revin acasă și le mai regăsesc umbra la pod.
Pe rafturi mai atârnă amintiri și răvașe…
Și e frumos să nu uiți.

Albastru

10 Ianuarie 2018

Cristina, ești un om diferit, special.

Apoi vă apropiați și anume acel fel de a fi diferit e ținta schimbării.
Nu mai ești tu cum erai înainte de doi.

-Hoinăreli târzii? Singură?! Nu, stai, vin cu tine

Și deodată realizezi că mori tu ca să poată exista doi. Dar doi implică uneori prea mulți oameni. Te dizolvi.
Verdele și galbenul devin albastru.

Trecutul ne bântuie alt prezent

 

Bagajul
Mă uit la el și zâmbesc cald.
Încalț papucii. Trag pe mine haina roșie.

Cheia sună în broască și am senzația eliberării
Plec din prezent și mă întorc în trecut

Aeroportul e punctul dintre două destinații
Spațiul unic din afara timpului și a limitelor fizice

Cerul își aruncă culorile peste orizont.
Lasă urme diforme


Cobor în sus
Din cer în raiul amintirilor
Devin o stare, o substanță
Inspir din euforicul moment.
Frică.
A trecut un an peste Madrid. Peste mine, 22

 

Treizeci, și unu

În ultima zi din an mi-am amintit de mine însămi.

O stație de autobuz. Goală. O lună sferică. Cerul pătat de nori agresivi.
Așteptând fără a ști când ori dacă va veni. Singurătate și frig.
La mulți ani și fii tare, îmi spusese tata.
Sunt. Eram.
M-am ghemuit toată pe bancă. Îmi venea să plâng dar nu mai aveam energie.
Am închis ochii și m-am îndreptat de spate.
Am realizat atunci că exist …și că există și alții mai puțin norocoși decât mine.

Autobuzul 7 undeva la capătul șoselei. Trecuseră aproape 2 ore.
Ploua. Fredonam în minte o melodie.
”Ploua infernal, și noi ne iubeam prin mansarde”

Iluzia iubirii murise demult.
”Fii tare”, mi-a spus tata.
Sfârșit de an.

Iluzie

Decembrie, 14

Cantină. Pauza de prânz. Un băiat cu rucsac merge agale printre scaune. Alege mereu aceeași masă din capătul sălii. Ia loc cu spatele la restul lumii. Mușcă cu poftă din sandviș și citește. Zilnic întoarce câteva foi pe minut. Tot zilnic îl urmăresc.

Mulți alți străini în jur. Închid ochii strâns.
Sunt acasă sub pătură, în pielea goală, singură. Un ceai aburind. Ceai de mentă. Afară ninge. Mi-e cald. Mă uit prin sticlă și-mi văd viitorul. Alb, curat, nescris încă. Topit tot într-o cană cu ceai.

Mentă.

-Și ce faci tu în timpul liber? Citești?
-Em, de unde știai?
-Toate fetele zic asta ca să pară interesante.


De fapt citesc. Timp liber. Am puțin, deși liberă mă simt aproape întotdeauna.
Gătesc. Foarte rar. Salată, sandvișuri, nuci, fructe și ceai. Umblu mereu cu ele. În rucsac, ori în gând. Obișnuiam să călătoresc. Cu rucsacul. Dar nu mai…
Acum o fac cu ochii închiși.

Uneori scriu.

Mă uit la oameni. Îmi plac unii. Dezvolt mici pasiuni din ai privi pur și simplu. Încerc să le citesc povestea. Când nu-mi iese, o alcătuiesc eu. Deci, mai mereu.
Visez, adesea.
Depăn amintiri.

Câteodată vin târziu de la muncă și nu fac nimic.
De cele mai multe ori fac ceai și ascult muzică cu ochii semideschiși.
Alteori inspir din fumul des care urcă spre tavan. Și cu lumina stinsă, îmi legăn pașii pe podeaua scârțâind. Doar în tricou, cu ochii închiși, încerc să simt atingerea muzicii.