Eva și mărul/ O enigmă

O seară de vară. Doi copii la fel de nebuni la o petrecere undeva în Piața Unirii.
O supă caldă și o gură de aer.
Un chip cunoscut.
În noaptea aceea Eva mușcase din măr și raiul se terminase.
Cunoscusem o altă latură a Clujului.
Oameni stinși pe asfalt. Supradoză.
o realitate perversă în care nu vroiam să cred.

O decizie rapidă
-Hai să vedem răsăritul.

Așa a început căderea.
El mă învățase să fiu prudentă.
Să nu cred în nimic și în nimeni.

”Cristina, nimic nu are sens, trăim într-o iluzie.
Nu există sentimente, ci reacții care se produc în organism. Atât.”
Îmi placea pentru că era altfel. .
Mi-ar fi fost un profesor bun, dar n-a fost decât o experiență efemeră cu implicații de durată.
Știam că minte, dar vroiam să cred că dincolo de cuvinte era un prieten, un om bun și cald.
Dar nu era decât un personaj care-și jucase partea
Curând mi-a aruncat în față scenariul și am înțeles…

Oamenii sunt purtați de vibrații.
Pot merge de la o extremă la alta într-o singură secundă.
Orbi, căutăm în iluzii permanență

Un gust amar și o lecție pe care n-am să le uit

Așa și oamenii pe care-i întâlnești în viața ta, – (sunt), “buni” sau “beasts” depinde deja de percepția ta.

Advertisements

Alegeri

No automatic alt text available.

Am idealizat un om toată viața fără a înțelege prea multe.
Ținusem parte unuia, și alesesem să-l critic pe celalalt.
Am fost un copil fericit până am crescut suficient ca să înțeleg de ce eram blamat.
Nu greșisem nimănui cu nimic.
Mă făceam vinovată doar că pe chipul meu se întâlnea mai mult tata decât mama.
În adolescență dezvoltasem un mic monstru cu care mă izolam în camera mea
Și mă încăpățânam să nu mai ies de acolo.
Mă simțeam mereu jucătorul de rezervă.
Și așa și eram.
Strigam în muțenie.
Plângeam în suflet.
Mă ardea ignoranța și nepăsarea din jur.
Mi-am fixat un punct de evadare.
Vedeam în el o consolare infinită.
Nu știa ce sunt, ce am devenit, cât m-am schimbat.
Nu mă cunoștea.
Au trecut ani mulți până să înțeleg.

M-am uiatat la el în gând și l-am întrebat
-Îți amintești când am mers în clasa întâi?
Dar când veneam acasă plângând că colegii mă tachinează?
Dar când am dat primul meu examen?
Îți amintești când am mers la olimpiadă?
Ori când se făceau adunări de părinți la școală?
Dar mai știi când mi-au înmânat prima diplomă?
Dar când alți oameni m-au aplaudat?
Îți amintești când m-am îndrăgostit prima dată?
Dar când am terminat liceul?
Îți amintești când m-ai condus până la ușa autocarului?
Dar când am trecut de prima sesiune?
Mai știi când am terminat facultatea?

NU, nu știi toate astea pentru că n-ai fost acolo niciodată.
Le-ai fi știut, dar ai ales să fii laș.
Să pleci. Și ai plecat.

La mulți ani!
Semnat: copilul care am fost.

Inimă și suflet

Și apoi el s-a întâmplat
Momentul cel mai memorabil
Un fel de vis ireal care n-avea cum să se întample
Și totuși…

Frații Grime la Londra
Argatu’ la Londra

Cu ochii miciți de emoție intrasem la concert foarte devreme
Scena se umpluse de vibrație
Iar sentimentul acela infinit că ești exact unde trebuie exact când trebuie, mă inundase.
Trăiești atunci și acolo
Sari și simți nimic decât euforia a ceea ce auzi
Respiri greu dar oxigenul are alt gust
Îi vezi, îi auzi, îi simți dincolo de cuvinte
Ai sta acolo o eternitate, cu ochii închiși, cu părul în vânt, sărind tot mai sus

O îmbrățișare straânsă, caldă, și atît de umană
Licurici în priviri
Un infinit de admirație și drag

Fericirea are miros de Carpați
Și ecou de folclor…

 

Suntem alții

 

12064071_10203555283121483_1751698076_n.jpg

Cristina, mai nou și Olivia
23 de ani
cu o facultate aproape terminată
posesoare a multor vise, și a nedorinței de a le împlini
Țin un Jurnal, de fapt mai multe
Le țin acasă ascunse, cât mai departe de mine
Le vizitez din când în când
E incredibilă senzația lipsei timpului
Deschid câte unul la nimereală

Cristina, 18 ani
O seară de vară caldă, un drum cu găuri împărțit cu alți 3 colegi de clasă
Printre ei și el, băiatul de care înțelege că e îndrăgostită dar nu vrea, nu poate să-l ierte

Îmi e frică să continui.
Aș găsi sentimente care mi-ar fi străine acum, dar care m-ar răscoli prea mult
Și totuși…

Cristina, 19 ani, februarie-septembrie
E în ultimul an de liceu și e încă îndrăgostită de colegul de bancă, doar că acum o știe și el. Ea e toată o explozie de emoție. El e reținut, prudent. Ea e speriată de orice, nesigură. Prima, e pentru prima dată decisă să lase pe cineva în viața ei, și nu e ușor. Împart banca, orele, drumul spre casă și se opresc zilnic pe pod. Stau acolo ghemuiți unul lângă altul. Par fericiți. Lăsată singură își amintește tot mai des de ea, cealaltă ea a lui care părea perfectă. Eterna comparație. Vulnerabilă, realizând că se atașase de el foarte mult. Îl lasă încet, milimetric să înainteze în cealaltă realitate a ei. Dar e atât de greu . Frustrări. O suferință de altă natură pe care nu o poate explica, împărți ori spune. Uneori ar vrea să fie singură, cu gândurile împrăștiate, fără să se întrebe cum îi stă părul, nu e șifonată, ciufulită…uneori ar vrea să fie ea însăși. Simțise că renunță la prea multe, dar îl iubea. Înghesuială. Gândul acela că uneori doi sunt prea mulți. Ea nu se vedea în rochie albă, cu verighetă pe deget și promisiuni de veșnicie. Era atât de tânără și atăt de dornică să fugă de ea însăși. El nu o învățase cum să rămână lângă el. Începuse să se simtă singură, ignorată. Lui nu-i pasă de detaliile mici care aveau greutate pentru ea. Ea nu înțelegea necesitățile lui. Începuse să-și dea seama cât erau de diferiți. Devenea tot mai goală și nu-i putea spune. Ducea lupte nebănuite de el. Era prea tânără, prea naivă. Și timpul se împărțea între fericiri, îmbrățisări, frici, nerăbdare , frustrări. Alerga-n galop. Visul Românesc. Pentru ea, acolo începea viața. El n-ar fi înțeles-o…De fapt nu o cunoscuse niciodată. Nu avusese nici o idee despre copilul nefericit care încercase să se refugieze în acea relație, să se simtă iubit, protejat și liber, să ofere tot ce avea, dar se lovise de o realitate pentru care nu era pregătit. Așa că a renunțat. El n-ar fi înțeles, pentru că ea n-ar fi știut niciodată să-i explice că dincolo de ei, Cristina era o ruină. Singurul ei refugiu a rămas evadarea în necunoscut… El pur și simplu n-ar fi înțeles.

Închid jurnalul și închid și ochii strâns.
Acum nu suntem decât doi străini.
Revin acasă și le mai regăsesc umbra la pod.
Pe rafturi mai atârnă amintiri și răvașe…
Și e frumos să nu uiți.

Crossroad

Proxima parada: Embajadores
14th of January, late in the night


The doors of the metro open. The typical sound of the escalators going up and down. Look at them and pick the stairs. Clear is the sky, cold is the wind. I hear the beating of my heart. At 3 steps further, 2 iron doors will open and let me into the world of colors.

My fingers softly running on the walls whispering a goodbye.
Steps lead me to the underground. The dear old images, erased and covered by new ones. Though, the smell of cannabis is still there. The dull sounds still reverberate through the walls. The feeling of wonder, harmony and bliss still fills me.

Behind a door, somebody plays on guitar. Loud voices.

A girl smiling at me and making some space to can get in., 
I look at them all, listen and feel their joy of living. The simpleness of being a human.
Pleasure and pain, sorrow, tragedy, ecstasy brought to the limit of existence.

Amazing people. Black deep eyes, sincere smiles, absolute natural beauty and glow, boys and girls, together.
Singing. Expressing every single note through their gestures, emotions, and dance. Eyes telling lots of stories.

Noise. Pleasing noise.
Dialogues. Kisses and warm hugs.

I stay quietly in my corner, observing and falling in love with this world of delight.
People of different ages simply enjoying each other’s company.

A little wine. Some guitars. Some kind hearts. A few voices.
And maybe that could be enough to make your life meaningful.

Last hours of my 22nd year. I am alive, happy, in La Tabacalera, one of the places I carefully gather into my soul, and amongst stranger that in this right moment I feel closer than anybody else.

22 of October


Closing my eyes I  wake up in Madrid, La Tabacalera
One year ago in a rainny day
Dark lonely streets and my tired feet keeping a monoton rhythm
An open door and a gentle light coming from the inside
Music and walls all in colors
Small corridors leading to the underground

Two beautiful black eyes staring at the pictures
Looking at him I have fallen under an inexplicable spell
Admiration and a pure form of human love

From that day he became the perfection I wanted to reach
The chance I felt I had to take to dig deeper into the society I have always been in love with
He was the part of Spain I needed to know, understand and embrace

Beautiful heart of his has proven I was right from the very beginning,
Just from the first sight
A warm feeling and an entire collection of deep thoughts
A special human being to share more than trivialities of everyday life
But, in the end, there is no eternity in things nor permanency in people…

Thank you!

La capitală

București
Veri aride, uscate
Fierbi în proriu-ți sânge
Clădirile fumurii nu mai fac umbră

Rata de nesimțiți pe metru pătrat e mai înaltă decât oriunde
Și probabilitatea de a te simți extrem de prost e destul de mare
Contactul vizual fiind primul punct de plecare spre o experiență neplăcută

Străzi și gropi
Gropi pe străzi
Case multe, înghesuite
Vile și curți cu suprafața unui parc
Vechea reședintă a lui Ceaușescu
Bulevardul Eliade plin de verde și de clinici, cladiri, magazine care-i poartă numele

Herăstrău
Arcul de triumf falnic în mijlocul străzii

GreenSound Festival
Gazonul proaspăt
Gherete cu haine, mâncare
Cu orice ar aduce profit
Muzica sunând tare din difuzoare
Adolescenți trăgând cu poftă din țigări scumpe
Gălăgioși
Atât de fragezi și atât de iraționali
O generație a tehnologiei
Una cu prea multe defecte și fițe

Subcarpați
90 minute de dor, iubire, folclor
Tot atâtea de emoție, nebunie și infinit respect…