Am idealizat un om toată viața fără a înțelege prea multe.
Ținusem parte unuia, și alesesem să-l critic pe celalalt.
Am fost un copil fericit până am crescut suficient ca să înțeleg de ce eram blamat.
Nu greșisem nimănui cu nimic.
Mă făceam vinovată doar că pe chipul meu se întâlnea mai mult tata decât mama.
În adolescență dezvoltasem un mic monstru cu care mă izolam în camera mea
Și mă încăpățânam să nu mai ies de acolo.
Mă simțeam mereu jucătorul de rezervă.
Și așa și eram.
Strigam în muțenie.
Plângeam în suflet.
Mă ardea ignoranța și nepăsarea din jur.
Mi-am fixat un punct de evadare.
Vedeam în el o consolare infinită.
Nu știa ce sunt, ce am devenit, cât m-am schimbat.
Nu mă cunoștea.
Au trecut ani mulți până să înțeleg.
M-am uiatat la el în gând și l-am întrebat
-Îți amintești când am mers în clasa întâi?
Dar când veneam acasă plângând că colegii mă tachinează?
Dar când am dat primul meu examen?
Îți amintești când am mers la olimpiadă?
Ori când se făceau adunări de părinți la școală?
Dar mai știi când mi-au înmânat prima diplomă?
Dar când alți oameni m-au aplaudat?
Îți amintești când m-am îndrăgostit prima dată?
Dar când am terminat liceul?
Îți amintești când m-ai condus până la ușa autocarului?
Dar când am trecut de prima sesiune?
Mai știi când am terminat facultatea?
NU, nu știi toate astea pentru că n-ai fost acolo niciodată.
Le-ai fi știut, dar ai ales să fii laș.
Să pleci. Și ai plecat.
La mulți ani!
Semnat: copilul care am fost.
Răsărit în poiană.
Another brick in the wall 