Suntem alții

 

12064071_10203555283121483_1751698076_n.jpg

Cristina, mai nou și Olivia
23 de ani
cu o facultate aproape terminată
posesoare a multor vise, și a nedorinței de a le împlini
Țin un Jurnal, de fapt mai multe
Le țin acasă ascunse, cât mai departe de mine
Le vizitez din când în când
E incredibilă senzația lipsei timpului
Deschid câte unul la nimereală

Cristina, 18 ani
O seară de vară caldă, un drum cu găuri împărțit cu alți 3 colegi de clasă
Printre ei și el, băiatul de care înțelege că e îndrăgostită dar nu vrea, nu poate să-l ierte

Îmi e frică să continui.
Aș găsi sentimente care mi-ar fi străine acum, dar care m-ar răscoli prea mult
Și totuși…

Cristina, 19 ani, februarie-septembrie
E în ultimul an de liceu și e încă îndrăgostită de colegul de bancă, doar că acum o știe și el. Ea e toată o explozie de emoție. El e reținut, prudent. Ea e speriată de orice, nesigură. Prima, e pentru prima dată decisă să lase pe cineva în viața ei, și nu e ușor. Împart banca, orele, drumul spre casă și se opresc zilnic pe pod. Stau acolo ghemuiți unul lângă altul. Par fericiți. Lăsată singură își amintește tot mai des de ea, cealaltă ea a lui care părea perfectă. Eterna comparație. Vulnerabilă, realizând că se atașase de el foarte mult. Îl lasă încet, milimetric să înainteze în cealaltă realitate a ei. Dar e atât de greu . Frustrări. O suferință de altă natură pe care nu o poate explica, împărți ori spune. Uneori ar vrea să fie singură, cu gândurile împrăștiate, fără să se întrebe cum îi stă părul, nu e șifonată, ciufulită…uneori ar vrea să fie ea însăși. Simțise că renunță la prea multe, dar îl iubea. Înghesuială. Gândul acela că uneori doi sunt prea mulți. Ea nu se vedea în rochie albă, cu verighetă pe deget și promisiuni de veșnicie. Era atât de tânără și atăt de dornică să fugă de ea însăși. El nu o învățase cum să rămână lângă el. Începuse să se simtă singură, ignorată. Lui nu-i pasă de detaliile mici care aveau greutate pentru ea. Ea nu înțelegea necesitățile lui. Începuse să-și dea seama cât erau de diferiți. Devenea tot mai goală și nu-i putea spune. Ducea lupte nebănuite de el. Era prea tânără, prea naivă. Și timpul se împărțea între fericiri, îmbrățisări, frici, nerăbdare , frustrări. Alerga-n galop. Visul Românesc. Pentru ea, acolo începea viața. El n-ar fi înțeles-o…De fapt nu o cunoscuse niciodată. Nu avusese nici o idee despre copilul nefericit care încercase să se refugieze în acea relație, să se simtă iubit, protejat și liber, să ofere tot ce avea, dar se lovise de o realitate pentru care nu era pregătit. Așa că a renunțat. El n-ar fi înțeles, pentru că ea n-ar fi știut niciodată să-i explice că dincolo de ei, Cristina era o ruină. Singurul ei refugiu a rămas evadarea în necunoscut… El pur și simplu n-ar fi înțeles.

Închid jurnalul și închid și ochii strâns.
Acum nu suntem decât doi străini.
Revin acasă și le mai regăsesc umbra la pod.
Pe rafturi mai atârnă amintiri și răvașe…
Și e frumos să nu uiți.

Advertisements

Mostră

Miruna.

DSC_0061.jpg

Nu cred că am avut vreodată o vârstă întreagă. M-am născut la țară. Am crescut în vise.

***

Într-o gară, pe un peron, oameni care se îmbulzesc. Cară toți valize pline ochi de dezamăgiri, speranțe, gânduri, dureri, iluzii și haine de firmă. O gară a vieții, unde oameni mulți trec pur și simplu și uită. Te părăsesc în grabă și te uită. Cu timpul înveți să devii și tu un simplu pasager.

Am pierdut mulți oameni. Unii au evadat, alții i-am lăsat să plece, ceilalți i-am părăsit eu. M-am purtat ca o brută vreme  lungă. N-am știut niciodată cum să țin de alții, cum să îi păstrez când i-am simțit deja la ușă, cu valiza făcută, gata să plece. Ori poate nu mi-a plăcut să îi opresc.
Eu mereu am dispărut din viața altora fără să îi previn. Nu știu încă de ce. Probabil așa am simțit că e firesc. N-am regretat niciodată iubirile din care am plecat.

***

Am ciudata impresie că jumate din viață am visat-o. M-am trezit când aveam vreo cinci ani ori poate mai multi. Adormeam repede în copilărie. Mă trezeam brusc, peste câțiva ani. Păstrez doar poze. Multe dintre ele îmi recompun ceea ce eu numesc amintiri. Dar sunt atât de șterse, incerte, încâlcite cu altele, dar mai ales cu ale altora. Mă înfioară gândul că nu îmi mai amintesc ce am trăit cu exactitate.

Îmi amintesc că odată m-am întors dintr-o vizită pe la verii care au fost pe-afară, prin Europa, lumea aceea magică în care se poate trăi altfel. M-am dus direct la mama ca să nu-mi uit ideea. Mă simțeam aproape înaripată de geniul propriu.
– Hai să vindem tot, casa, mașina, tot ce avem. Mai ales trecutul hai să-l vindem. Și să plecăm departe. În Europa. Să luăm totul de la capăt.

Mama m-a privit uluită. În ziua aceea a murit ceva. Ceva ce n-am recuperat niciodată.

Poate eram un copil naiv, cu idei absurde, dar eu aș fi ascultat. Eu m-aș fi ascultat și m-aș fi aruncat în nebunia acelei idei.

***

Visam să devin astronaut.
Mi-au plăcut stelele dintotdeauna.

EL m-a învățat să le privesc altfel. Mă fascinau. Ca și el.
Am construit relația noastră pe stele. Le găseam uneori și în ochii lui. Odată am adormit sub cerul liber. Era aproape toamnă. Frigul ne-a strâns mai aproape unul de celălalt.

Eu cred și azi că l-am iubit. Așa cum am știut eu mai bine la vârsta aceea, dar mai ales așa cum înțelegeam eu iubirea. Un fel de poveste despre care-mi ziceam că am să scriu un roman. S-au pierdut prea multe detalii cu anii. EL și anii de liceu.

El ar fi fost Mihai și eu Dana din Liceenii, ori poate nu.

A trecut mult de când nu ne-am mai văzut. Poate nici nu o să o mai facem, dar eu am să mi-l amintesc exact așa cum era când îl iubeam eu. Părul negru, ochii mari, negri și eu, fața aceea deja de bărbat. Poate nu eram potriviți, dar l-am simțit dincolo de chip. Îi adoram mai ales ochii în care citeam că mă iubește sincer.

N-am să uit niciodată seara aceea în care i-am spus că plec, plec din viața lui. M-a urât, probabil, imediat. N-am știut ce să îi zic, ori cum să îi explic că nu simt nimic. Nici dor, nici iubire, nici speranță.

Ne-am reîntâlnit după o vreme. Era pentru ultima dată. M-a rugat să-i spun că nu-l iubesc. Am tăcut pur și simplu. Poate din teama de a nu-l răni mai mult. N-a fost nesiguranță și nici milă. Mă dureau lacrimile și deznădejdea lui. Nu m-am crezut niciodată capabilă să trezesc sentimente atât de profunde. Poate nici n-am fost eu sursa lor. Poate a fost doar un fel de dragoste adolescentină pe care el n-a înțeles-o niciodată. Dar n-am fost eu. Nu m-a iubit pentru mine, ci pentru ce a crezut el că sunt ori aș putea fi. N-am să știu niciodată.
10325575_857940494221470_4691219181168813923_n.jpg