Mostră

Miruna.

DSC_0061.jpg

Nu cred că am avut vreodată o vârstă întreagă. M-am născut la țară. Am crescut în vise.

***

Într-o gară, pe un peron, oameni care se îmbulzesc. Cară toți valize pline ochi de dezamăgiri, speranțe, gânduri, dureri, iluzii și haine de firmă. O gară a vieții, unde oameni mulți trec pur și simplu și uită. Te părăsesc în grabă și te uită. Cu timpul înveți să devii și tu un simplu pasager.

Am pierdut mulți oameni. Unii au evadat, alții i-am lăsat să plece, ceilalți i-am părăsit eu. M-am purtat ca o brută vreme  lungă. N-am știut niciodată cum să țin de alții, cum să îi păstrez când i-am simțit deja la ușă, cu valiza făcută, gata să plece. Ori poate nu mi-a plăcut să îi opresc.
Eu mereu am dispărut din viața altora fără să îi previn. Nu știu încă de ce. Probabil așa am simțit că e firesc. N-am regretat niciodată iubirile din care am plecat.

***

Am ciudata impresie că jumate din viață am visat-o. M-am trezit când aveam vreo cinci ani ori poate mai multi. Adormeam repede în copilărie. Mă trezeam brusc, peste câțiva ani. Păstrez doar poze. Multe dintre ele îmi recompun ceea ce eu numesc amintiri. Dar sunt atât de șterse, incerte, încâlcite cu altele, dar mai ales cu ale altora. Mă înfioară gândul că nu îmi mai amintesc ce am trăit cu exactitate.

Îmi amintesc că odată m-am întors dintr-o vizită pe la verii care au fost pe-afară, prin Europa, lumea aceea magică în care se poate trăi altfel. M-am dus direct la mama ca să nu-mi uit ideea. Mă simțeam aproape înaripată de geniul propriu.
– Hai să vindem tot, casa, mașina, tot ce avem. Mai ales trecutul hai să-l vindem. Și să plecăm departe. În Europa. Să luăm totul de la capăt.

Mama m-a privit uluită. În ziua aceea a murit ceva. Ceva ce n-am recuperat niciodată.

Poate eram un copil naiv, cu idei absurde, dar eu aș fi ascultat. Eu m-aș fi ascultat și m-aș fi aruncat în nebunia acelei idei.

***

Visam să devin astronaut.
Mi-au plăcut stelele dintotdeauna.

EL m-a învățat să le privesc altfel. Mă fascinau. Ca și el.
Am construit relația noastră pe stele. Le găseam uneori și în ochii lui. Odată am adormit sub cerul liber. Era aproape toamnă. Frigul ne-a strâns mai aproape unul de celălalt.

Eu cred și azi că l-am iubit. Așa cum am știut eu mai bine la vârsta aceea, dar mai ales așa cum înțelegeam eu iubirea. Un fel de poveste despre care-mi ziceam că am să scriu un roman. S-au pierdut prea multe detalii cu anii. EL și anii de liceu.

El ar fi fost Mihai și eu Dana din Liceenii, ori poate nu.

A trecut mult de când nu ne-am mai văzut. Poate nici nu o să o mai facem, dar eu am să mi-l amintesc exact așa cum era când îl iubeam eu. Părul negru, ochii mari, negri și eu, fața aceea deja de bărbat. Poate nu eram potriviți, dar l-am simțit dincolo de chip. Îi adoram mai ales ochii în care citeam că mă iubește sincer.

N-am să uit niciodată seara aceea în care i-am spus că plec, plec din viața lui. M-a urât, probabil, imediat. N-am știut ce să îi zic, ori cum să îi explic că nu simt nimic. Nici dor, nici iubire, nici speranță.

Ne-am reîntâlnit după o vreme. Era pentru ultima dată. M-a rugat să-i spun că nu-l iubesc. Am tăcut pur și simplu. Poate din teama de a nu-l răni mai mult. N-a fost nesiguranță și nici milă. Mă dureau lacrimile și deznădejdea lui. Nu m-am crezut niciodată capabilă să trezesc sentimente atât de profunde. Poate nici n-am fost eu sursa lor. Poate a fost doar un fel de dragoste adolescentină pe care el n-a înțeles-o niciodată. Dar n-am fost eu. Nu m-a iubit pentru mine, ci pentru ce a crezut el că sunt ori aș putea fi. N-am să știu niciodată.
10325575_857940494221470_4691219181168813923_n.jpg

O pagină de jurnal

Безымянный

Și era noapte și era tîrziu…și eram între 17/18 ani de viață …și tot ce căutam era o foaie și un pix….

”Norvegia.
Era demult… .Regăsesc în fotografiile vechi fragmente de trecut.
Încerc să-mi amintesc măcar o zi din acea viață ,dar s-au șters…mă tot zbengui prin memorie…dar nu…nu mai e nimic.
N-a trecut mult de atunci.
Oare ce gîndeam?
Oare cum arătau diminețile?
Oare cînd s-au dus și zile și luni și ani?
Oare unde-s 13 ani de viața?
Mai sunt frînturi pierdute …dar nu-mi ajung…..
Văd un drum lung și pe mine stînd în spatele tatei.
Era întuneric.
Era cald.
Era cer senin.
Unde mergeam oare?
O văd pe mama stînd lînga aragaz , scoțînd pîinea caldă, proaspăta ,pufoasă din cuptor.
Miros de pîine caldă!
Îmi amintesc de noaptea din port.
Bărci vopsite în alb și roșu și marea liniștită și peștii foșnind în apa luminată de felinar.Mai știu și de masa plină de bunătăți și de parfumul de magiun ….
Îmi amintesc și de culesul de afine din pădure și de brutarul dolofan care-mi aducea întotdeauna chifle pufoase și -mi cerea să-i țin de urît,și de grădinița din capătul holului unde învățasem ca de fapt oamenii zic “иди сюда” nu pentru că te urăsc….Îmi amintesc și de primul băiat de care mă atașasem.Îl chema Alexandru și-mi împarțeam întotdeauna dulciurile cu dînsul.
Mai știu și prima mea bicicletă asamblată din bucăți de metal,terenul verde de tenis ,unde tata mă învățase să merg pe ea strigînd din spate că mă ține, cînd ,de fapt eram liberă….mergeam singură…creșteam.Și ”călătoriile” în căruțul din magazin, și duzinele de ciocolată a căror gust încă-l mai simt, și muntele de zăpadă din mijlocul străzii,și sania,și mirosul de pește din port,soarele care făcea zăpada să strălucească,școala de rusă unde o însoțisem pe mama de cîteva ori,blocul înalt din care priveam strada.N-am cum să uit de entuziasmul primei mele călătorii pe ”mica  mașinuță” pe doua roți.
Cum avea să știu că aia avea să fie și ultima.Cît mă uitasem eu pe geam la bicicleta mea albastră stînd agățată de scara blocului vecin și cu cît dispreț priveam spre băiatul care mi-o luase.
Dar mi-a trecut….

Așa și timpul a trecut………..

Era odată dimineață .
Aveam părul zburlit și ochii înnecați de somn cînd mama a zis că tata pleacă .Ma luat atunci în brațe .Atîta caldura era în îmbrațișarea lui…
….Tata!…s-a dus…. și l-am revăzut apoi peste ani….
Apoi am adunat gențile și am plecat și noi din lumea bună ….Nu știam de ce….Apoi am zburat …am tot ajuns prin locuri .
Mie nu-mi păsa….era frumos peste tot,și oamenii erau frumoși oriunde….
Și apoi Moldova….
și apoi mizerie…
și apoi fețe indiferente ,nemulțumite …
.Moldova…”acasa”…….! ”

Au fost ani frumoși , și acum sunt …..