Mostră

Miruna.

DSC_0061.jpg

Nu cred că am avut vreodată o vârstă întreagă. M-am născut la țară. Am crescut în vise.

***

Într-o gară, pe un peron, oameni care se îmbulzesc. Cară toți valize pline ochi de dezamăgiri, speranțe, gânduri, dureri, iluzii și haine de firmă. O gară a vieții, unde oameni mulți trec pur și simplu și uită. Te părăsesc în grabă și te uită. Cu timpul înveți să devii și tu un simplu pasager.

Am pierdut mulți oameni. Unii au evadat, alții i-am lăsat să plece, ceilalți i-am părăsit eu. M-am purtat ca o brută vreme  lungă. N-am știut niciodată cum să țin de alții, cum să îi păstrez când i-am simțit deja la ușă, cu valiza făcută, gata să plece. Ori poate nu mi-a plăcut să îi opresc.
Eu mereu am dispărut din viața altora fără să îi previn. Nu știu încă de ce. Probabil așa am simțit că e firesc. N-am regretat niciodată iubirile din care am plecat.

***

Am ciudata impresie că jumate din viață am visat-o. M-am trezit când aveam vreo cinci ani ori poate mai multi. Adormeam repede în copilărie. Mă trezeam brusc, peste câțiva ani. Păstrez doar poze. Multe dintre ele îmi recompun ceea ce eu numesc amintiri. Dar sunt atât de șterse, incerte, încâlcite cu altele, dar mai ales cu ale altora. Mă înfioară gândul că nu îmi mai amintesc ce am trăit cu exactitate.

Îmi amintesc că odată m-am întors dintr-o vizită pe la verii care au fost pe-afară, prin Europa, lumea aceea magică în care se poate trăi altfel. M-am dus direct la mama ca să nu-mi uit ideea. Mă simțeam aproape înaripată de geniul propriu.
– Hai să vindem tot, casa, mașina, tot ce avem. Mai ales trecutul hai să-l vindem. Și să plecăm departe. În Europa. Să luăm totul de la capăt.

Mama m-a privit uluită. În ziua aceea a murit ceva. Ceva ce n-am recuperat niciodată.

Poate eram un copil naiv, cu idei absurde, dar eu aș fi ascultat. Eu m-aș fi ascultat și m-aș fi aruncat în nebunia acelei idei.

***

Visam să devin astronaut.
Mi-au plăcut stelele dintotdeauna.

EL m-a învățat să le privesc altfel. Mă fascinau. Ca și el.
Am construit relația noastră pe stele. Le găseam uneori și în ochii lui. Odată am adormit sub cerul liber. Era aproape toamnă. Frigul ne-a strâns mai aproape unul de celălalt.

Eu cred și azi că l-am iubit. Așa cum am știut eu mai bine la vârsta aceea, dar mai ales așa cum înțelegeam eu iubirea. Un fel de poveste despre care-mi ziceam că am să scriu un roman. S-au pierdut prea multe detalii cu anii. EL și anii de liceu.

El ar fi fost Mihai și eu Dana din Liceenii, ori poate nu.

A trecut mult de când nu ne-am mai văzut. Poate nici nu o să o mai facem, dar eu am să mi-l amintesc exact așa cum era când îl iubeam eu. Părul negru, ochii mari, negri și eu, fața aceea deja de bărbat. Poate nu eram potriviți, dar l-am simțit dincolo de chip. Îi adoram mai ales ochii în care citeam că mă iubește sincer.

N-am să uit niciodată seara aceea în care i-am spus că plec, plec din viața lui. M-a urât, probabil, imediat. N-am știut ce să îi zic, ori cum să îi explic că nu simt nimic. Nici dor, nici iubire, nici speranță.

Ne-am reîntâlnit după o vreme. Era pentru ultima dată. M-a rugat să-i spun că nu-l iubesc. Am tăcut pur și simplu. Poate din teama de a nu-l răni mai mult. N-a fost nesiguranță și nici milă. Mă dureau lacrimile și deznădejdea lui. Nu m-am crezut niciodată capabilă să trezesc sentimente atât de profunde. Poate nici n-am fost eu sursa lor. Poate a fost doar un fel de dragoste adolescentină pe care el n-a înțeles-o niciodată. Dar n-am fost eu. Nu m-a iubit pentru mine, ci pentru ce a crezut el că sunt ori aș putea fi. N-am să știu niciodată.
10325575_857940494221470_4691219181168813923_n.jpg

Advertisements

Marea-n Buzunar

Eu știu că marea există
Și există și țărmul,
Există în zori plaja goală
Și există și urmele uitate pe nisipul fierbinte
Și există și iubirile pentru care n-am avut vreme destulă
Există cerul albastru de care-mi atârnau ochii în amiază
Și buzele sărate
Și fața arsă de soare
Și spuma valurilor alintând tălpile goale ale plajei
Există toate!
În buzunarul amintirilor mele…